Australia a decis recent să includă YouTube pe lista platformelor interzise minorilor sub 16 ani, în încercarea de a limita expunerea copiilor la conținut neadecvat și la riscurile sociale asociate. Măsura guvernamentală s-a lovit imediat de întrebări legate de libertatea de exprimare, de educația digitală și de responsabilitatea părinților în era internetului. În România, decizia de la Antipozi deschide un dialog necesar despre modul în care putem proteja tinerele generații fără a le limita accesul la resurse online valoroase.
Primul argument al Australiei a fost acela că materialele video pot conține, într-o fracțiune de secundă, imagini violente, mesaje manipulative sau vederi radicale. Deși YouTube a introdus deja controale parentale și moderație automată, guvernul a considerat insuficiente actualele filtre. Prin interdicție, autoritățile speră să forțeze adolescenții să caute aprobarea părinților și să transforme educația digitală într-o responsabilitate comună a familiei și a școlii.
În România, legislația în domeniul comunicațiilor electronice și al protecției datelor personale include deja norme referitoare la vârsta minimă pentru utilizarea anumitor servicii. Cu toate acestea, aplicarea practică rămâne un subiect complicat: mulți părinți nu verifică dacă profilurile copiilor respectă vârsta declarată, iar școlile nu dispun de suficiente resurse pentru programe de alfabetizare mediatică.
În spiritul echilibrului, trebuie să ne întrebăm dacă o interdicție generală, de tipul celei din Australia, este soluția optimă sau dacă există strategii mai potrivite contextului autohton. România are o rată de penetrare a internetului de peste 80% în rândul familiilor cu copii, iar platformele video sunt adesea văzute ca instrumente educaționale valoroase. O suspendare a accesului ar putea frâna exploatarea conținutului creativ și a lecțiilor interactive disponibile pe YouTube.
Mai mult, conform studiilor interne, copiii și adolescenții noștri petrec, în medie, două ore pe zi pe platforme video. Dincolo de cifre, contează calitatea timpului petrecut: conținutul științific, tutorialele de programare sau materialele documentare pot stimula interesul pentru învățare. Într-o abordare autodidactă, tinerii români pot profita de resurse gratuite, adaptate de cele mai multe ori la limba și specificul cultural local.
O altă opțiune presupune consolidarea educației digitale în școli. Introducerea unor module despre civism online, recunoașterea știrilor false, securitate cibernetică și bună practică în comunicare ar putea oferi elevilor instrumentele necesare să navigheze cu responsabilitate. Mai important, ar pregăti și profesorii să identifice semne de cyberbullying sau dependență de ecran și să intervină eficient.
Din perspectivă tehnologică, părinții pot activa controalele pentru conținut sensibil, bloca canale nepotrivite și stabili limite de timp sau intervale orare pentru vizionare. Furnizorii de internet și operatorii de telefonie mobilă ar putea include pachete care permit monitorizarea activității digitale la nivel de familie, cu rapoarte săptămânale și recomandări personalizate de resurse educaționale sigure.
La nivel legislativ, România a implementat deja Legea 365/2002 privind comerțul electronic și Regulamentul General de Protecție a Datelor (GDPR), cu secțiuni despre prelucrarea datelor minorilor. O eventuală completare ar putea reglementa mai strict furnizorii de servicii online în privința transparenței algoritmilor și a mecanismelor de moderare automată, obligându-i să ofere rapoarte anuale despre respectarea politicilor de protecție a copiilor.
Colaborarea dintre stat, mediul privat și societatea civilă este esențială. ONG-urile specializate în drepturile copilului, asociațiile de părinți și inițiativele comunitare pot crea campanii de informare și platforme de suport pentru familii. Prin conferințe, ateliere practice și resurse gratuite, comunitatea online poate deveni la rândul său un spațiu sigur și responsabil.
Dincolo de comparațiile directe cu Australia, România trebuie să adopte o viziune proprie: nu doar să interzică, ci să educe și să echipeze copiii cu abilități de gândire critică. În plus, trebuie să acorde atenție discretenței algoritmilor și inteligenței artificiale din spatele platformelor, care influențează ce conținuturi ajung în fața ochilor tinerilor.
În opinia mea, un model hibrid, care combină controlul parental, programele educaționale și reglementările transparente pentru operatori, oferă un răspuns mai nuanțat decât o simplă interdicție. România are potențialul de a deveni un exemplu în regiune, demonstrând cum protecția copiilor nu înseamnă cenzură, ci pregătirea lor pentru navigarea responsabilă într-o lume digitală complexă.
Concluzionând, decizia Australiei reprezintă un semnal de alarmă: trebuie să fim vigilenți la riscurile internetului, dar și conștienți de beneficiile pe care le aduce conținutul educațional și creativ. În loc să închidem ușile înainte ca tinerii să vadă pericolele, e mai eficient să le oferim o hartă și un ghid de supraviețuire în mediul online. Astfel, România poate construi o societate digitală sănătoasă, în care copiii nu sunt prizonieri ai rețelelor, ci cetățeni activi și bine informați.
