În fiecare zi, românii generează mii de tone de deșeuri: ambalaje din plastic, resturi alimentare, hârtie, sticlă. Din nefericire, doar 14% din acest volum ajunge să fie reciclat, în timp ce 75% este pur și simplu depozitat în gropi de gunoi. Datele Autorității Fondului pentru Mediu (AFM) trag semnale de alarmă: sistemul nostru de gestionare a deșeurilor funcționează cu motoarele turate la minimum, în vreme ce restul Europei transformă gunoiul în resurse și chiar profit.
Problema nu este doar ecologică, ci și economică. România plătește zeci de milioane de euro anual pentru a îngropa deșeurile, plata depozitării fiind inclusă în taxele pe care le achită fiecare gospodărie și industrie. Mai mult, status quo-ul actual generează o dependență mare de locuri disponibile pentru depozitare, iar acestea devin rapid insuficiente pe fondul creșterii populației urbane și a consumului de bunuri.
De ce stăm atât de prost la capitolul reciclare? Motivele sunt multiple și se împletesc într-un lanț complex. În primul rând, infrastructura de colectare selectivă este inegal distribuită și, adesea, insuficient semnalizată. Multe localități mici nu dispun de containere pentru hârtie, plastic sau sticlă, iar cetățenii rămân confuzi în privința modului corect de separare a deșeurilor.
În plan legislativ, întârzierile implementării unor directive europene și lacunele din normele naționale au împiedicat un progres real. Deși existau obligații privind cotele de colectare și reciclare, penalitățile pentru neîndeplinirea lor au fost fie slab conturate, fie pur și simplu amânate prin diverse termene și excepții. Astfel, multe autorități locale și operatori de salubritate nu au simțit presiunea reală de a investi în echipamente și programe de educare a publicului.
Un alt factor semnificativ este lipsa implicării active a cetățenilor. Obiceiul de a arunca deșeurile într-un singur recipient, mentalitatea conform căreia reciclarea este un proces anevoios și ideea că „oricum nu face nimeni nimic cu ele“ au generat o atitudine pasivă. În plus, campaniile de conștientizare desfășurate de autorități par adesea sporadice și lipsite de impact la scară largă.
Contrastul cu Vestul Europei este izbitor. În țări precum Germania, Suedia sau Olanda, deșeurile sunt sursă de energie, materii prime second-hand și venituri. Incineratoarele moderne transformă deșeurile nevalorificabile în electricitate și căldură, iar sistemele eficiente de colectare și depozitare separă și procesă materialele reciclabile cu precizie. Totodată, conceptul de ‘economia circulară’ nu este doar un slogan, ci un pilon al strategiei naționale de dezvoltare.
În Germania, de exemplu, introducerea sistemului de garanție-depozit pentru sticle și doze a redus considerabil rata abandonului pe domeniul public și a stimulat colectarea separată. În Suedia, deșeurile organice sunt transformate în biogaz și compost de înaltă calitate, folosit în agricultură și horticultură. Aceste bune practici ar putea fi adaptate și la noi, dacă s-ar face eforturi coordonate între autorități, mediul privat și societatea civilă.
În România există deja semnale că lucrurile pot evolua: câteva județe au lansat programe pilot de compostare la nivel comunitar, iar unele primării au instalat stații de tip borcan valoros, unde cetățenii pot lăsa deșeuri electronice, baterii și becuri. Însă, fără o strategie națională coerentă și fără finanțări dedicate, proiectele rămân izolate și cu impact redus.
Care sunt soluțiile? În primul rând, consolidarea infrastructurii de colectare selectivă prin dotarea tuturor localităților cu containere standardizate și organizarea de puncte fixe și mobile de preluare a deșeurilor speciale. Apoi, politici fiscale care să penalizeze financiar depozitarea la groapa de gunoi și să încurajeze reciclarea (de ex. plata pe cantitate – pay-as-you-throw).
Implementarea la scară largă a unor programe de educație de mediu în școli și comunități poate genera o schimbare de mindset. Aparent minoră, o campanie constantă despre beneficiile reciclarii și modalitățile corecte de sortare poate transforma obiceiurile de consum și depozitare ale unei generații.
De asemenea, este esențial ca autoritățile să sprijine concret instalarea de instalații de compostare industrială și producție de biogaz, dar și să ancoreze în legislație principiul responsabilității extinse a producătorului (EPR), astfel încât firmele care introduc produse pe piață să fie obligate să își asigure și preluarea materialelor la final de viață.
Pe termen lung, România poate depăși statutul de «coș de gunoi al Europei» și poate deveni un model regional în domeniul economiei circulare. Investițiile în tehnologii verzi și în educația ecologică nu sunt cheltuieli, ci oportunități de creare de locuri de muncă, inovare și creștere durabilă.
În concluzie, radiografia deșeurilor din România scoate în evidență o realitate dureroasă: infrastructura și legislația ne țin pe loc, iar mentalitățile conservatoare perpetuează ineficiența. Totuși, nu este prea târziu pentru un salt calitativ. Cu voință politică, parteneriate inteligente și implicare civică, putem transforma problemele actuale în oportunități: munții de gunoaie pot deveni surse de energie și materii prime, iar noi – actori activi ai unei economii circulare, sănătoase și prospere.
