România se confruntă de ani buni cu o dilemă socială și economică: cum asigurăm o bătrânețe decentă pentru cei care au lucrat o viață întreagă, dar au contribuit la sistemul de pensii cu salarii mici sau au avut lacune în perioadele de angajare. Recent, autoritățile au început să promoveze ideea unei pensii minime garantate după 28 de ani de muncă. Dincolo de promisiuni și cifre, mulți beneficiari se întreabă dacă această măsură va fi suficientă pentru a le îmbunătăți substanțial traiul la pensie.
Pe de o parte, ideea unei pensii minimale garantate vizează creșterea coeziunii sociale și reducerea sărăciei la vârsta a treia. Dacă ai muncit cel puțin 28 de ani și ai dovada contribuțiilor achitate, statul intervine cu o sumă minimă menită să împiedice pensiile de sub nivelul subzistenței. În ultimii ani, nivelul acestei sume a oscilat în jurul valorii de 1.000–1.100 lei pe lună, iar planurile recente vorbesc despre ridicarea ei la 1.300–1.400 lei pentru cei cu vechime de minimum 28 de ani. Pare un pas înainte, dar e suficient?
Pe de altă parte, cifrele oficiale arată că marea majoritate a pensionarilor primitivi se situează în jurul sumei de 1.500–2.000 lei, așa încât sumele noi promise de pensie minimă garantată nu sar semnificativ peste ceea ce deja există, în special pentru cei care au muncit în mediul urban și au avut salarii mai mari. În plus, pentru cei din mediul rural sau din sectorul privat cu salarii reduse, chiar și 1.400 lei reprezintă un venit precar, la limita suportabilității.
Problema cheie nu este doar cuantumul, ci și mecanismul de calcul. Potrivit celor mai recente propuneri legislative, beneficiarii vor primi diferența dintre pensia calculată pe baza punctajului și nivelul minim garantat. Asta înseamnă că dacă punctajul de vechime generează o pensie de 900 lei, statul va completa până la 1.400 lei. Dar pentru cei care au punctaj sub un anumit prag, mecanismul de includere poate crea birocrație și întârzieri în plată.
În opinia mea, există mai multe aspecte care trebuie luate în considerare înainte de a declara rezolvată problema pensiilor mici. Primul ar fi sustenabilitatea financiară pe termen lung. Sistemul public de pensii este finanțat în proporție covârșitoare din contribuțiile angajaților activi. Pe măsură ce populația îmbătrânește și natalitatea scade, ponderea pensionarilor raportată la numărul de contributori crește. Asta înseamnă un stress bugetar sever: bugetul de pensii va necesita transferuri tot mai mari de la bugetul de stat, iar creșterea cotei de contribuție socială poate afecta competitivitatea firmei.
Al doilea aspect este cel al echității între generații. Dacă vom mări pensiile pentru cei cu vechime de 28 de ani fără a reechilibra modul de calcul sau fără a introduce stimulente pentru economisirea privată, riscăm să încurajăm o percepție de nedreptate: generațiile viitoare vor suporta costurile suplimentare ale pensiilor majore acordate astăzi. Parteneriatul dintre stat, angajator și angajat – prin scheme voluntare de pensii private sau Pilonul II – ar trebui reconfigurat pentru a reduce povara exclusiv pe bugetul de stat.
Pe de altă parte, trebuie apreciată intenția politică de a sprijini pensionarii vulnerabili. În lipsa unor măsuri de corecție, riscăm ca un segment tot mai mare să intre sub pragul sărăciei. În mediul rural, unde accesul la servicii de sănătate și transport este deja redus, o pensie minimă garantată poate face diferența între a supraviețui și a-ți pierde autonomia fizică și psihică.
Ca expert în domeniul social, cred că o formulă mixtă ar putea aduce beneficii mai substanțiale: să păstrăm pragul minim garantat la 28 de ani vechime de serviciu, dar să introducem mecanisme de stimulare a contribuției voluntare și de educație financiară. În paralel, reforma sistemului de salarizare și de colectare a contribuțiilor ar trebui să fie un deziderat constant, astfel încât nu doar baza minimă de pensie să fie îmbunătățită, ci și potențialul de pensie medie și maximă.
Consider că decizia de a garanta o pensie minimă după 28 de ani de muncă poate fi privită ca un semnal pozitiv că statul nu uită de cei mai expuși riscului de sărăcie. Cu toate acestea, fără o viziune pe termen lung, fără reforma structurii de finanțare și implicarea mai activă a sectorului privat în sistemul de pensii, măsura riscă să devină un pansament aplicat pe o rană care necesită o intervenție chirurgicală complexă.
În concluzie, momentul este prielnic pentru a dezbate mai amplu rolul pensiilor minime garantate și limitele lor. Cetățenii trebuie să cunoască nu doar cuantumurile promise, ci și mecanismele prin care aceste sume vor ajunge în buzunarele lor. Doar astfel putem transforma o propunere politică într-o soluție reală pentru securitatea financiară a viitorilor pensionari.
