Într-un moment care a luat prin surprindere scena internațională, fostul președinte american Donald Trump a susținut că a facilitat un armistițiu “total” între Israel și Iran, semn că “războiul de 12 zile s-ar fi încheiat”. Anunțul său a stârnit un val de ecouri și opinii divergente, punând din nou sub lupă influența pe care o poate exercita un lider politic deopotrivă din umbră și din fața scenei. În rândurile următoare, vom încerca să deslușim contextul, implicațiile și posibilele consecințe ale acestei inițiative.
Contextul prin care am ajuns în acest punct este unul marcat de tensiuni agrevate în ultima perioadă: schimburi de focuri în Strâmtoarea Ormuz, atacuri și contra-atacuri cu rachete în deșertul sirian, precum și amenințări publice din partea liderilor de la Teheran. Deși nu a fost declarată o conflagrație la scară largă, cota de violență escaladase zilnic. Declararea unui armistițiu după doar 12 zile de lupte susține ideea că diplomatul nu descurajează, pe cât de rapid favorizează, obținerea unui compromis.
Rezonanța anunțului lui Trump vine din două surse: carisma publică încă solidă a fostului președinte al SUA și rețelele informale de consilieri și mediatori din Orientul Mijlociu care îi operează agenda. Deși întrevederile formale cu reprezentanți ai regimului de la Teheran au fost zero, surse apropiate încă din epoca Washingtonului susțin că Trump deține canale paralele de comunicare cu elitele politice iraniene. Iată, pare-se, un exemplu de diplomatie „backchannel” care a culminat cu încetarea luptelor.
Pe de altă parte, retorica folosită – “armistițiu total” – ridică întrebări despre durata și conținutul exact al înțelegerii. În istoria armistițiilor din Orientul Mijlociu, termenul de “total” nu a fost niciodată complet onorat de nicio parte pe termen lung. Adesea, pauza din ostilități presupune limitarea atacurilor aeriene sau a raidurilor navale, dar conflictoarele rămân active prin intermediul grupărilor proxy sau al atacurilor cibernetice.
Prin urmare, trebuie să întrebăm: suntem în fața unui acord real sau a unei declarații menite să servească un scop politic intern? Trump se pregătește, probabil, pentru o nouă candidatură la Casa Albă. Un succes diplomatic în Orientul Mijlociu i-ar putea consolida imaginea de “om al pacei” și mediator de succes. Însă, până la validarea oficială a armistițiului prin acte semnate și mecanisme de monitorizare, rămân multe necunoscute.
Reacțiile actorilor relevanți au fost diverse. La Ierusalim, au existat semnale de prudență: premierul israelian a salutat încetarea focului, dar a subliniat că “amenințarea iraniană rămâne reală”. La Teheran, televiziunea de stat pare să confirme că liderii supremi ar fi dat undă verde unui armistițiu condiționat de retragerea trupelor americane din Siria și Irak. În schimb, Aliații Statelor Unite au adoptat o poziție rezervată, așteptând confirmările formale și documentele de negociere.
Din perspectiva geopolitică, un armistițiu de durată ar putea crea o fereastră de oportunitate pentru abordarea dosarelor fierbinți din regiune: problema nucleară iraniană, conflictul israeliano-palestinian, precum și reconfigurarea alianțelor între puteri regionale (Arabia Saudită, Turcia, Qatar). Totuși, atât timp cât root-urile conflictelor istorice nu sunt abordate – ideologice, teritoriale și economice – e greu de crezut că pacea va rezista testului timpului.
Analizând retrospectiv, strategiile de detensionare bazate pe personalități puternice au avut un succes limitat. Tratatul de la Camp David (1978), Acordurile de la Oslo (1993) sau chiar Planul lui Trump pentru Orientul Mijlociu (2020) au generat speranțe, dar rămân încă incomplet aplicate. O lecție esențială este aceea că instituționalizarea proceselor de negociere și implicarea părților locale reprezintă cheia durabilității.
În concluzie, anunțul fostului președinte american despre un armistițiu “total” între Israel și Iran poate fi privit atât ca o oportunitate de dezamorsare rapidă a tensiunilor, cât și ca un paravan politic. Deși vestea este binevenită și oferă o rază de speranță, rămâne esențial ca detaliile acordului să fie transparente și urmărite îndeaproape de comunitatea internațională. Numai așa am putea să trasformăm “pacea cu pricina” într-o temelie solidă pentru un climat de securitate real în Orientul Mijlociu.
