Zona Schengen a fost concepută ca un proiect emblematic al Uniunii Europene, menit să elimine barierele fizice de circulație între statele membre și să sublinieze ideea de libertate și cooperare. La peste trei decenii de la semnarea convenției, această „perioadă de cotitură” ne provoacă să reevaluăm viitorul unei Europe fără frontiere.
Inițial, eliminarea controalelor a fost un simbol al unei Europe unite: călătorii mai rapide, comerț fără opriri și sentimentul că ne aflăm, în fond, acasă, unul lângă celălalt. Însă, anii au adus cu ei valuri succesive de provocări: crizele migratorii, amenințările teroriste și pandemia globală au adus în discuție nevoia de securitate și control.
Astăzi, tot mai multe state aplică controale temporare la frontieră. Franța, Germania, Austria sau Danemarca au invocat motive variate – de la securitatea internă la fluxuri migratorii neprevăzute. Deși mecanismul este permis de regulamente, repetitivitatea prelungirilor transformă excepția într-o nouă normalitate.
Statisticile arată că, în ultimii cinci ani, numărul de reintrări temporare în spațiul controlat s-a dublat. Mecanismul inițial a fost gândit pentru contraperioade de șase luni, în principiu excepțional. Acum, cererile de prelungire se succed luna de lună, iar autoritățile de la Bruxelles au redus intensitatea reacțiilor critice.
Plecând de la bunăvoință, statele membre ajung să interpreteze după bunul plac noțiuni vagi: ”amenințare publică majoră” sau ”interes de securitate națională”. Acest spațiu de manevră ridică semne de întrebare cu privire la obiectivitate și la riscul ca măsurile să acopere probleme interne, de politică internă.
Perspectiva cetățeanului obișnuit nu este nici ea fericită: cozile la vamă reapar, timpul de deplasare crește și odată cu el și frustrarea. Pentru cei care traversau granițe zilnic – navetiști, transportatori sau firme de turism – schimbările aduc costuri suplimentare și tensiuni administrative.
Din punct de vedere economic, blocaje scurte apar zilnic la frontiere. Camioanele așteaptă ore în șir pentru verificări, aglomerând stațiile de taxare și punctele de frontieră. Aceste întârzieri se răsfrâng asupra lanțurilor logistice și indirec asupra prețurilor bunurilor de consum.
Mai mult, revenirea vizibilă a granițelor subminează sentimentul de loialitate europeană. Proiectul Schengen s-a bazat pe un pact tacit de solidaritate: permitea ridicarea obstacolelor interne în schimbul unei gestionări comune a frontierelor exterioare. Penalizarea acestei idei produce încredere scăzută în instituțiile UE.
Pe de altă parte, statele care invocă controlul temporar au argumentul valid al protejării populației. În crizele sanitare sau de securitate, reacția rapidă poate preveni consecințe grave. Totuși, dacă situația temporară devine permanentă, zonă fără frontiere devine doar un titlu onorific.
Ceea ce vedem acum seamănă mai mult cu o „criză de mijloc a Schengenului”: asumarea limitelor sistemului vechi și căutarea unor soluții adaptate realităților secolului XXI. Fie că vom ajunge la un compromis flexibil, fie că vom reveni la controale pe termen lung, deciziile trebuie să fie în elaborare colectivă, nu unilaterală.
În opinia mea, o reconfigurare a mecanismului este absolut necesară. În primul rând, trebuie clarificate criteriile de declanșare și de prelungire a controalelor. Apoi, e nevoie de un sistem de monitorizare mai riguros, asumat de Parlamentul European și Curtea de Justiție a UE. Astfel, fiecare excepție poate fi verificată temeinic și la timp.
Schengen nu trebuie desființat, doar reinventat. În concluzie, avem o responsabilitate comună: să nu lăsăm această criză de mijloc să întunece idealul unei Europe unite. Adaptarea la noile provocări trebuie să țină cont de libertate, dar și de securitate. Numai astfel vom asigura viitorul unei zone unde călătoria fără frontiere rămâne o realitate palpabilă.
